Relația medic-pacient și dependența de operații estetice

Popularitatea din ce în ce mai crescândă a operațiilor estetice poate conduce uneori nu doar la experiențe și rezultate mult visate, ci și la situații delicate, care merită atenție medicală suplimentară. Intervențiile chirurgicale au implicații nu doar asupra aspectului fizic, ci și asupra sănătății mintale și emoționale. Iar dacă de cele mai multe ori, vorbim despre experiențe pozitive, uneori, practica medicală ne arată faptul că actul medical nu se poate face în absența echilibrului. 

În articolul de astăzi, ne propunem să discutăm despre dependența de operații estetice și despre rolul relației dintre medic și pacient în stabilirea raportului dintre ”da” și „nu” în cabinet. 

Sunt multe gânduri care precedă vizita la cabinetul medicului plastician.

”Îmi doresc asta.”

„Voi fi bine, oare?”

„Ar trebui să mai aștept?”

”Merit.”

Iar acestea sunt doar câteva exemple. Pe cât de diferit ar putea suna vocile pacientelor înainte de o programare, există o certitudine în faptul că există o motivație comună în gestul de a apela la ajutor specializat: a te simți bine în propriul corp.

Însă uneori poate fi vorba despre ceva mai mult. De unde vine, de fapt, nevoia de operații estetice? Presiunea socială, standardele promovate în social media ori bullying-ul reprezintă doar o parte dintre motivații. Câteodată, însă, în spatele lor se poate ascunde ceva mai mult.

Să luăm, de pildă, cazul persoanelor care aleg să se întoarcă în cabinetul medicul pentru tratamente suplimentare, după ce au optat pentru diverse proceduri minim invazive, așa cum ar fi toxina botulinică, acidul hialuronic sau terapia PRP. Cifrele arată că aproximativ 60% dintre persoanele care apelează la proceduri nechirurgicale devin pacienți fideli. Iar dacă ne uităm la studii, 9 din 10 pacienți se declară mulțumiți de rezultatele obținute – un semn clar că mare parte dintre aceștia au avut parte de o experiență pozitivă alături de medicul ales.

Însă lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple. În cazul procedurilor minim invazive, efectele durează doar câteva luni (de obicei între 3 și 6). De aceea, este absolut normal ca pacienții să revină la medic dacă vor să mențină rezultatele. Asta se numește complianță – adică respectarea unui plan de tratament, la fel cum cineva urmează un tratament cu pastile pentru tensiune ori diabet.

Totuși, există o diferență subtilă, dar importantă, între complianță și compulsivitate. Compulsivitatea apare atunci când o persoană simte nevoia de a repeta un comportament din cauza unor gânduri obsesive sau anxietăți greu de controlat. Aici intră în discuție o problemă psihologică mai serioasă: dismorfofobia sau tulburarea dismorfică corporală (BDD).

BDD înseamnă o preocupare exagerată pentru un „defect” fizic care fie nu există, fie este aproape insesizabil pentru ceilalți. De exemplu, cineva poate fi convins că are nasul „strâmb” sau tenul „oribil”, chiar dacă pentru cei din jur totul pare normal. Persoanele cu BDD ajung să petreacă mult timp verificându-se în oglindă, aranjându-se obsesiv sau comparându-și aspectul cu al altora. Problema e că aceste gânduri și comportamente nu dispar odată cu o intervenție estetică – dimpotrivă, pot continua sau chiar se pot intensifica.

Deși mai puțin de 3% din populația la nivel global se confruntă cu diagnosticul BDD, studiile arată că între 5% și 15% dintre pacienții care cer proceduri estetice ar putea avea această tulburare. E o afecțiune gravă, mai ales pentru că este strâns legată de depresie și are un risc crescut de suicid.

Din păcate, pentru majoritatea pacienților cu BDD, operațiile sau tratamentele estetice nu aduc îmbunătățiri reale, iar nemulțumirea poate să se agraveze. Prin urmare, așa poate lua naștere dependența de intervențiile estetice, care se poate manifesta diferit, de la un caz la altul:

• apelarea la mai multe intervenții simultan sau imediat una după alta;
• căutarea mai multor medici, mai ales când unul refuză să facă procedura cerută;
• nemulțumire constantă față de rezultate;
• obsesia pentru „următoarea operație”;
• dificultatea de a-și accepta corpul;
• așteptări nerealiste de la chirurgie;
• continuarea procedurilor chiar dacă există riscuri pentru sănătate sau probleme financiare.

Riscurile sunt unele majore, avertizează Dr. Dragoș Muraru, medic primar chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă: ”Intervențiile repetate la nivelul unei zone pot duce la afectarea structurilor anatomice, apariția cicatricilor vicioase, riscuri crescute de afectare a vascularizației locale, aspecte care pot înrăutăți rezultatul final, cu consecințe dezastruoase pentru pacient.

Întotdeauna intervențiile secundare (realizate după o primă intervenție) sunt mult mai dificile și prezintă riscuri mult mai mari.”

Însă care e rolul medicului plastician în astfel de situații și ce ar trebui să se întâmple înainte de a ajunge în sala de operație?

Dependența de operații estetice și dismorfofobia pot fi tratate cu ajutorul unui psiholog, prin metode precum terapia cognitiv-comportamentală (CBT), terapia de expunere și prevenire a răspunsului (ERP) ori terapia prin discuții și medicație pentru anxietate sau depresie, atunci când e necesar.

Însă în aceste situații, medicii plasticieni au de asemenea responsabilitatea de a contribui la recăpătarea echilibrului pacienților. În acest sens, comunicarea cu pacientul – atât verbală, cât și nonverbală – devine esențială. Se spune că rolul chirurgului este să educe pacientul și să construiască o relație bazată pe respect și transparență.

Într-o societate în care tehnologia facilitează orice interacțiune, e foarte probabil ca aceeași tehnologie să pună distanță între medic și pacient. În chirurgia estetică, unde scopul este îmbunătățirea calității vieții și a stimei de sine, legătura umană și încrederea reciprocă sunt esențiale. Tocmai de aceea, uneori cuvintele nu sunt de ajuns. 

Studiile arată că gesturile simple – de exemplu, atunci când medicul se așază lângă pacient, în loc să rămână în picioare, sau când oferă atenție deplină fără a privi către computer – au un impact major asupra satisfacției resimțite de pacient. Mai mult, nu durata reală a consultației este cea care contează, ci felul în care pacientul percepe timpul și atenția primită. Chiar și mici detalii, precum un compliment sincer sau o conversație despre viața personală ori hobby-urile pacientului, pot întări semnificativ relația de încredere dintre medic și pacient.

Așadar, cum ar fi dacă pacienții s-ar simți cu adevărat înțeleși și văzuți? Poate o relație autentică medic–pacient să vindece un diagnostic precum dismorfofobia? Cel mai probabil, nu. Dar cu siguranță poate ajuta pacientul să conștientizeze prin ce trece și să înțeleagă că chirurgia estetică nu este o simplă marfă. Uneori, un aparent dezamăgitor „nu” venit din partea medicului plastician este mult mai sănătos decât cel mai hotărât „da”, tocmai pentru că se bazează pe o relație construită pe empatie, respect și comunicare reală.

Dr. Iulia Muraru și Dr. Dragoș Muraru